Autor: Gheorghe Ștefănescu
Deseori ni se aprind luminițele în privire când invocăm cu nostalgie “copilul din noi”. Asta pentru că, de obicei, ne amintim de gândirea sa magică, de curiozitatea de a descoperi lucruri, de libertatea de a gândi, de inventivitatea sa, de asocierile inedite și surprinzătoare pe care le făcea, de capacitatea de a se bucura de lucruri simple, de ușurința de a fi fericit și a-și face prieteni. Dar copilul din noi era (și) un copil care dorea să învețe cât mai multe și mai repede despre lume și despre el, cu toate dificultățile pe care le presupune învățarea. Era greu, nimic de zis, dar ce succes obținut ușor ne-a produs o satisfacție de durată? Și uneori parcă uităm acest lucru…
“What’s in it for me?” este întrebarea firească pe care și-o pune oricine intră într-o sală de training. Cu atât mai mult este legitimă pentru cei care participă pentru că “M-a trimis șeful.” sau “Trebuia să vin că e în planul de carieră”. Răspunsul meu este că orice training managerial/profesional este și un training de dezvoltare personală. Și, în sala de curs, ofer elemente prin care noile cunoștintele pot fi asimilate cu succes în viața personală. Pentru mine este o obligație auto-asumată a modului în care susțin programele de training.
Învățarea continuă (life long learning) reprezintă același gen de provocare și are aceleași etape de parcurs, indiferent că este vorba despre o dezvoltare în domeniul profesional, tehnic, artistic, managerial, al talentelor sau al aptitudinilor personale. Procesul învățării este unul dificil și, din acest motiv, în general, abia așteptăm finalizarea studiilor și certificarea absolvirii.
Față de învățarea continuă am întâlnit reacții pe o scară foarte largă, de la trufașul „Ia sa vedem, domnule, ce mă mai înveți dumneata pe mine?!”, până la mirarea duios-admirativă exprimată de colegii unui participant senior: “Domnu’ Vasile, mai aveți 2 luni până la pensionare! Vreți să aflați cum să faceți managementul nepoților?” (La sfârșitul programului, domnul Vasile mi-a mărturisit: “Vă spun sincer că nu credeam că mai am de învățat atât de multe. Ce bine ar fi fost să fi știut multe din lucrurile astea cu 20 de ani în urmă! ”)
Procesul de învățare “adevărat” nu este ușor deloc pentru că presupune (și) memorare, repetare, exersare. Ceea ce-l alimentează cu energie este bucuria descoperirilor de pe parcurs și satisfacția completării unei noi piese din puzzle-ul împlinirii personale, satisfacție care se produce la capătul drumului. Împlinirea personală este un puzzle dinamic: fiecare piesă așezată la locul ei generează noi goluri în tablou, goluri pe care simțim nevoia de a le umple. Și astfel ne creăm un tablou în continuă transformare al cărui aspect final doar îl intuim. Căci tot timpul avem ceva de învățat despre noi, mereu avem de dus lupte cu carapacea protectoare a presupozițiilor și stereotipurilor de gândire în care ne retragem; și care devine tot mai groasă și impenetrabilă, pe măsură ce trecem prin viață, avem eșecuri și succese și începem să avem impresia că le-am văzut/trăit pe toate.
Resemnarea de a învăța constant, renunțarea la a face din învățare un mod de viață este semn al declinului personal.
Din câte am reușit să deslușim până acum despre univers, ființa umană este cea mai complexă realizare a sa. Învățarea continuă este provocarea de a ne reîmprospăta acest statut privilegiat. Și o putem face cu bucurie căci e în moștenirea noastră genetică. Nu la capitolul încrâncenare ci la „la joie du vivre”.