Susanne Jacobs crede că business-urile și angajații nu ar trebui să uite să pună pe primul loc incluziunea, în timp ce navighează incertitudinile pandemiei Covid-19.
Criza actuală în sănătate și incertitudinea pe care o aduce – de la nivel individual până la nesiguranța economică globală – alimentează atât comportamente egocentriste cât și bunăstarea comunității. Cum ni se spune să ne izolăm social sau să ne distanțăm de ceilalți, o preocupare serioasă ar trebui să fie cea legată de impactul pe care îl are îndepărtarea noastră de unul dintre factorii pe care îi percepem ca pe cei mai protectori: ceilalți oameni.
Autoarea nu sugerează că nu ar trebui să respectăm recomandările autorităților și ceea ce ni se spune să facem în această perioadă de către cei care sunt competenți și experți în răspândirea covid-19, ci pur și simplu atrage atenția asupra importanței sprijinului social, nu doar pentru situația de urgență de astăzi, ci și și în relație cu bunăstarea și performanța noastră în orice altă perioadă.
Oamenii sunt ființe sociale. Pe parcursul evoluției noastre ca specie am supraviețuit și am prosperat deoarece am muncit împreună pentru a ne proteja și susține reciproc – suntem mai puternici împreună.
Abilitatea noastră de a colabora ne-a permis să ne ridicăm în vârful arborelui genealogic în ciuda fizicului nostru destul de slab dotat. Din perspectiva creierului nostru, excluderea este o amenințare directă la supraviețuirea noastră. Suferința asociată cu o conexiune ruptă, care este înregistrată în același loc în creier ca și durerea fizică, poate fi simțită ca fiind un dezastru și poate avea repercusiuni pe termen lung, memoria acelei experiențe corodând circuitele creierului. Când ne gândim la acea experiență riscăm să deschidem o rană și să retrăim durerea.
Autoarea ne invită doar să ne gândim cum accesăm acele emoții dureroase atunci când nu suntem invitați la o petrecere la care așteptam să fim sau când ne certăm cu un prieten apropiat. În continuare ne invită să ne imaginăm cum am reacționa dacă ne roagă să ne amintim ultima oară când ne-am lovit la cot sau am făcut un cucui la cap. Presupunând că nu am avut o trauma semnificativă, Susanne spune că probabil nu ne-am mai aminti.
Avantajul supraviețuirii prin conectare este clar și este biologic programat. Am dezvoltat semnale neplăcute pentru lucrurile de care avem nevoie și asta îi include pe ceilalți oameni. De exemplu, foamea și setea sunt semnale neplăcute care declanșează motivația de a acționa să găsim hrană și apă. La fel cu durerea socială a excluderii, este un semn neplăcut să nu ne găsim cu altii și să ne conectăm cu ei sau să reparăm legături rupte.
Chiar și atunci când suntem doar martori ai respingerii altei ființe ni se activează receptori ai durerii care semnalează amenințare în mediul nostru, iar creierul intră în modul de conservare socială. Lipsa unei legături modifică comportamentul și afectează circulația normală a sângelui.
În perioadă de criză, se pot manifesta comportamente egoiste. Gândiți-vă doar la proviziile făcute de unii oameni și la rafturile goale din magazine. Dar natura umană se întoarce rapid la altruism. Incepem să îi căutăm pe vecini și pe cei vulnerabili. Incepem să promovăm o abordare de susținere în comunitate. Oferind celorlalți ne simțim bine în interior.
Dar ce se întâmplă atunci când, parcurgând perioade dificile, nu suntem capabili să ajungem la ceilalți și să ne întâlnim cu ei pentru că suntem obligați să ne distanțăm și să ne izolăm? Care este efectul pe termen lung al limitării sau chiar dispariției acestei nevoi vitale de a ne conecta cu ceilalți?
Susanne ne invită să trecem acum la contextul de business. Incluziunea este unul dintre cei șapte factori ai motivației instrinseci. Apartenența la un grup și conectarea este neurologic recompensatoare. Când ne conectăm cu ceilalți se eliberează oxitocină. Ne dă o senzație bună și ne întărește încrederea în ceilalți, având un efect pozitiv asupra dorinței noastre de a colabora. Pentru a dezvolta echipe înalt performante este vital să ne concentrăm pe incluziune. S-ar putea să fie o afirmație evidentă, dar, în medii de lucru unde există individualism și competiție internă și acestea sunt încurajate prin procesele de performanță, este foarte posibil să se fi dezvoltat silozuri, acestea fiind o frână pentru performanța generală, favorizând mai degrabă conflict decât conectare cu ceilalți.
Într-un mod similar, cum tehnologia ne permite să lucrăm de la distanță și virtual, sarcina de a susține conectarea cu ceilalți devine mai dificilă. Liderii care pot crea și profita de rețelele sociale ale echipelor lor vor crește performanța, creativitatea și colaborarea.
Atunci când suntem cu adevărat conectați cu colegii noștri vom munci mai mult pentru a susține echipa și a contribui în echipă.
Business-urile și comunitățile există doar sub forma unei matrici de relații – un sistem de conexiuni. Ceea ce îl ține în viață este conversația și interacțiunea pozitivă prin care curg idei, sarcinile sunt îndeplinite și încrederea este la locul ei. Calitatea acestor interacțiuni este, în mare parte, dată de percepția fiecărei persoane despre cât de integrat este în grup.
Ar trebui să ne gândim la business-urile noastre nu ca la unități tranzacționale ci la o societate formată din comunități interdependente care au o identitate și lucrează împreună pentru a construi un întreg. Există moduri de a construi mediul așa încât să reducem riscul de prejudecată negativă, individualism și de-conectare. La fel cum există instrumente și tehnici prin care să propagăm incluziunea care declanșează recompensă intrinsecă. Cum navigăm prin incertitudine în această perioadă, incluziunea ar trebui să fie o temă de care să ne preocupăm cu grijă.